Conţinut
Mulți oameni se pot gândi la expresia „plan alternativ” atunci când li se cere să definească situația de urgență. Cu toate acestea, în modelul lui Fiedler, contingența înseamnă „în funcție de îndeplinirea unei condiții”. Fred Fiedler a fost unul dintre primii cărturari care a introdus influența situației pentru a determina succesul conducerii în cartea sa din 1967, „A Theory of Leadership Effectiveness”.
Determinarea stilului
Modelul lui Fiedler presupune că stilul personal de conducere este definit pe baza unei sarcini sau a unei relații. Liderii bazați pe sarcini se concentrează pe îndeplinirea sarcinii și tind să fie autocrați. Cei care sunt orientați de relații pun oamenii pe primul loc și folosesc creativitatea și munca în echipă pentru a finaliza un proiect.
Stilul poate fi determinat folosind o tehnică dezvoltată de Fielder numită „colegul cel mai puțin preferat” (LPC). Testul LPC necesită ca un lider să se gândească la persoana cu care a plăcut cel mai puțin să lucreze și apoi să-l claseze în funcție de o serie de caracteristici, inclusiv cooperare, prietenie, sinceritate, încredere și perspective. Fielder a teoretizat că liderii care au supraevaluat cei mai puțin preferați erau conduși de relații, în timp ce cei care subestimau erau conduși de sarcini.
Determinarea situației
Modelul lui Fiedler cere și liderului să-și determine poziția. Potrivit lui Fiedler, „favorizarea situațională” depinde de trei factori, relațiile lider-membru, structura sarcinii și poziționarea și puterea unui lider. Relațiile lider-membru se referă la nivelul de încredere pe care membrii echipei îl acordă liderului lor. Structura sarcinii descrie cât de mult înțeleg liderul și adepții săi despre sarcina la îndemână. Poziția și puterea liderului au legătură cu cât de multă influență, cum ar fi capacitatea de a distribui recompense pozitive sau negative, aduce liderul situației.
Cerere
Aplicarea modelului Fiedler implică alinierea stilului de conducere la o situație favorabilă pentru obținerea celor mai eficiente rezultate. De exemplu, liderii structurați în sarcini care au o putere recompensatoare vor fi cei mai eficienți în situațiile în care grupului i s-a atribuit o sarcină clar definită, potrivit lui Fiedler. Oamenii orientați spre relații vor fi mai eficienți în situațiile în care sarcina este neclară și necesită creativitate și în care liderul nu are autoritate de recompensare, dar se bucură de relații pozitive cu echipa sa. Între aceste două exemple sunt mai multe scenarii potențiale de conducere care depind de conducerea vizată și de favorizarea situației.
Puncte tari
Punctul forte al teoriei lui Fiedler este capacitatea sa de a prezice eficacitatea conducerii în funcție de introducerea variabilelor individuale și organizaționale. În plus, modelul lui Fiedler a deschis calea către alte teorii care au în esență un stil de conducere „nimeni nu este perfect”, cum ar fi conducerea situațională a lui Hersey și Blanchard.
Puncte slabe
Fiedler spune că este mai ușor pentru o organizație să schimbe o situație pentru a se potrivi cu un lider decât pentru ca liderul să își schimbe stilul. Modelul este inflexibil și ignoră potențialul de adaptare al unui lider, fie prin antrenament, fie prin stil personal. În plus, cei care se încadrează în mijlocul scării preferate nu pot fi etichetați decisiv ca orientați spre sarcini sau relații, iar modelul nu permite stiluri parțiale.
