Conţinut
Muzica romantică își are rădăcinile în stilul muzicii clasice. Dezvoltarea formelor și ideilor armonice care au devenit proeminente în clasicism a fost extinsă în perioada romantică. Aceasta a dus la asemănări și diferențe între cele două perioade de muzică. Așa cum compozitorii au început să prefere să definească perspectiva individuală a muzicii, spre deosebire de perspectiva de grup, compozitorii romantici au început să întindă limitele formei și funcțiilor armonice.
Rolul lui Beethoven
Unul dintre cei mai enigmatici compozitori ai ambelor perioade a fost Beethoven. Muzica sa contrazice stilul. Simfoniile sale timpurii sună ca niște piese din perioada clasică, în special primele două simfonii. De acolo, muzica sa sa schimbat într-un stil romantic. Formele rigide ale muzicii clasice au început să se dezintegreze când a scris "Cea de-a cincea simfonie" foarte programată. Această simfonie a folosit un motiv de victorie în 4 note, în care cântecul prezintă o poveste de victorie în război. Aceasta contrastează cu perioada clasică absolută, care se referea la teme muzicale și nu neapărat cu expresia umană.
dezvoltare
Compozitorii clasici încercau să evite muzica haotică din perioada barocă. Cu toate acestea, compozitorii romantici nu au încercat să se îndepărteze de muzica clasică. Această distincție a filosofiilor este importantă în compararea diferenței dintre cele două stiluri. În timp ce perioada clasică a căutat să creeze ceva complet nou, perioada romantică era mulțumită să extindă și să dezvolte ideile perioadei clasice. Această suprapunere de idei este motivul dificultății de a distinge între mulți compozitori de la începutul erei romantice și compozitorii sfârșitului clasicismului.
Ruperea regulilor
Clasicismul era menit să păstreze ordinea și să prezinte melodiile cât mai clar posibil. Din acest motiv, acordurile din perioada clasică au fost foarte simple și se bazau puternic pe relațiile dintre scara tonurilor majore-minore. Această atitudine față de regulile muzicale sa schimbat în perioada romantică. Compozitorii din perioada romantică au început să extindă structura sonatei, ascundând melodia cu corzi mai avansate și cromatice și creând un nou stil de muzică care exprima aspecte dramatice și nu neapărat aspectele fizice ale muzicii. Generația romantică a renunțat la idei care nu au servit nevoilor imediate și au păstrat concepte care și-au îmbunătățit muzica.
Explorarea limitelor
Compozitorii clasici erau mulțumiți să rămână într-o anumită limită a ceea ce constituia o muzică acceptabilă. Rezoluțiile chordului au fost întotdeauna aceleași, relația dintre mișcări, secțiuni și chei a păstrat raportul. Componenții români au extins aceste limite, au introdus noi acorduri, schimbări majore neobișnuite și, în multe privințe, s-au opus procedurilor și politicilor dezvoltate în perioada clasică. Deși forme precum sonata, simfonia și chiar fuga au rămas aceleași, interpretarea acestor forme sa schimbat dramatic, extindând considerabil lungimea și caracterul acestor forme.
Stilul muzical
Perioada clasică a avut un stil muzical consistent. Dacă ați fi compozitor în această perioadă de timp, atunci ați ști ce se aștepta de la dvs. Haydn a avut o influență imensă asupra dezvoltării muzicii clasice, iar Mozart a servit la perfecționarea și perfecționarea stilului. Beethoven a început să scrie în stil clasic, dar a abandonat-o și a condus spre un stil mai romantic. Componenții romantici premergători, cum ar fi Brahms și Schubert, s-au menținut mai aproape de tradițiile clasice și de structurile simple ale coardelor. La rândul său, la sfârșitul perioadei romantice, compozitorii precum Wagner și Strauss forțau însăși esența tonalității. Acești compozitori au pregătit calea pentru următoarea generație de compozitori.
